22 de ani… Poate e mult, poate e putin dar ceea ce e sigur e ca sunt ai mei. I-am trait bine, sau rau, am stiut uneori sa profit de ei, alteori i-am pierdut ratacind in vise cu fantasme si iluzii ce m-au prins si ametzit in jocul lor... si totusi au trecut...
Cu ce-am ramas de pe urma lor? Unii s-ar astepta sa spun ca am obtinut o experientza de viatza. Se prea poate, dar nu neaparat... Poate ca n-am facut altceva decat sa adun pretioase amintiri si clipe, una cate una, pentru a le pastra cu drag in cufarul sufletului si al mintii...desi printre ele voi putea mereu gasi si cateva lacrimi, cateva dezamagiri, cate o persoana pe care speram ca am reusit s-o ratacesc printre firele de nisip ale uitarii...
Un zambet amar imi acopera acum suflarea... Oare chiar asa de mult m-am schimbat? Naivitatea? O mai am in continuare, se pare ca nu ma pot despartzi de ea. Gresesc, si apoi tot revin la ea. Iert, si uit, si acord o a 2-a sansa, si sufar din nou..apoi intr-un final zambesc, redevin optimista si o iau de la capat. Nu ma pot lecui. O fi bine, o fi rau? Oare mai conteaza? Poate ca nici nu tin atat de mult sa ma schimb in privintza aceasta... Visele? Ei bine..parca s-au mai risipit..N-au disparut cu totul deoarece in sulfetul meu voi ramane poate pentru inca multa vreme un copil, iar copiii trebuie sa viseze...